28 septembrie 2014

Istanbul - partea 2

Istanbul este orașul deliciilor, pe orice strada te-ai plimba, dai inevitabil peste o puzderie de cofetarii care își expun în vitrine înzorzonate tot ce au mai bun de oferit: de la prăjituri occidentale la deserturi tradiționale. Efectul hipnotizant al acestor fantastice minuni colorate se simte instantaneu asupra trecătorului inconștient de pericolul ce îl paște. El intră direct în plasa micului magazin, copleșit fiind de diversitatea ofertei și cea a gustului.


Trecând teferi prin aceste încercări inumane, am ajuns la Marele Bazar, care, așa cum ne prevenea ghidul, ajunsese un fel de mall (nu un bazar oriental, cum se așteaptă orice turist neinformat și nostalgic). Mall, sau piață, bazarul era plin de magazinașe cu mărfuri colorate ce atrăgeau privirile și portofelele trecătorilor. Nu cred că mai merită menționat că în bazar totul, absolut totul se negociază.



Printre zecile de magazine și de turiști, lumina ce pătrundea caldă învăluind ireal atmosfera vie din marea încăpere a bazarului mi-a captat atenția. Cred că acesta a fost și cel mai frumos lucru văzut acolo - trebuie să mărturisesc, cu tristețe, că în afară de frumoasele eșarfe, covoare, fețe de perne sau dulciuri, nimic nu m-a impresionat, restul era destul de... chicios.


Nu am petrecut prea mult timp în bazar (mi-am făcut plinul de cadouri pentru familie prin achiziționarea în urma unei negocieri la sânge a 7 eșarfe din mătase naturală. Sunt destul de mândră de aceste calități pe care nu bănuiam că le dețin: am reușit să cobor pretul la mai puțin de jumătate!)

Ieșiți din bazar, am luat-o pe prima stradă ce cobora la mare. A se observa aceste minunate bare metalice care sunt poziționate exact pe mijlocul șoselei, între cele două benzi. Poate ne-ar trebui și nouă așa ceva!


Când ne-am apropiat de mare, străzile s-au umplut de restaurante care și-au mutat tot mobilierul, mesele și scaunele, afară. Deasupra lor atârnau voios în bătaia brizei lămpi multicolore.


Marea nu era prea curată sau frumoasă - neagră și tristă. Obosită parcă. Tot soiul de ambarcațiuni pluteau leneșe pe luciul apei, pescăruși obraznici dădeau târcoale portului, iar unii se mai odihneau pe alocuri, sau poate așteptau ca un pește mai bleg să le sară direct în cioc.


Pe cealaltă parte a falezei, era piața de pește proaspăt.


Aici pisicile sigur nu mor de foame, sunt frumoase, grase și prietenoase.



Sar peste câteva ore, până la venirea nopții. Vânzători ambulanți de castane erau peste tot, așa că nu ne-a trebuit prea multă vreme să le încercăm și noi.


Cum era deja târziu, ne-am gândit noi că ar fi vremea să intrăm într-o cofetărie cochetă și să păcătuim înfruptându-ne din cât mai multe delicatese. Numai bine să ne culcăm cu stomacul și sângele pline de zahăr și sufletul plin de extaz și satisfacție deplină.
Locul trebuia să fie demn de un așa mare sacrificiu, norocul nostru era că treceam în fiecare zi pe lâncă acel loc magic și mistic: Haviz Mustafa, cofetărie care există din 1864 în Istanbul. Pare să fie locul potrivit pentru o asemenea nesăbuință.

Am intrat în incinta cald iluminată, având faianța albastră de iznic pe pereți, măsuțe mici, rotunde, scaune tapetate cu catifea roșie și zeci de persoane care săvârșeau același păcat pe care urma să îl săvârșim și noi. Locul părea ca un parc de distracții pentru papilele gustative, un caleidoscop de arome, forme și culori. The sugar rush plutea în aer, toată lumea îți zâmbea prietenos, invitându-te să treci acel prag care odată trecut nu mai există nicio cale de întoarcere: trebuie să te predai în totalitate senzațiilor dulci ce vor urma.

Am început cu o senzație amară: ceai tradițional turcesc, servit peste tot în păhărele de aceeași formă.


Apoi a urmat dezlățuirea: budinci din făină de orez și mix de baclava.


Nu există cuvinte pentru a descrie textura și gustul, temperatura și aroma, granulația, culoarea, mirosul. Desertul perfect! Nu mă mir că turcii erau înnebuniți după aceste budinci minunate, atât de înnebuniți încât existau magazine speciale care vindeau numai budinci - chiar și budinci cu carne!



Iar baclavaua, din nou trebuie să repet: nu se compară cu nimic ce este în Romania! Este alt soi de animal! Altă specie! Nu știu de ce la noi se fac acele imitații palide și ieftine ale acestei delicatese absolute pentru care ai renunța la orice cură de slăbire și la orice disciplină alimentară! Nu înțeleg cum de există altă versiune patetică ale acestei regine a cofetăriei: atât de abundentă în fistic și atât de subtil aromată și dulce.


Și ca să nu uităm unde am fost. De acum înainte, în fiecare seară ne-am întors în acest palat al plăcerii culinare, comandând altceva și altceva, experimentând tot ce găsema prin meniu.


A doua zi dimineața, încă mai simțind efectele halucinante ale ospățului de aseară, am tăiat niste smochine cumpărate de la magazinașul de lângă noi. Și ce să vezi? Încă o supriză! Acestea erau într-adevăr smochinele adevărate, erau moi, semoase, dulci, aromate, cu o coaja subțire și fină.


Ziua am început-o prin vizitarea Bazilicii Cisternă, construită în secolul 6, pentru colectarea apei de ploaie, una dintre multele care mai existau în Constantinopol pe vremea aceea, dar și cea mai mare.





Cam atât în acest episod, ne vedem în următorul!

Niciun comentariu: