Cum la englezi săptămâna începe cu duminică, voi începe și eu săptămâna mea tot cu duminică.
Ziua a început cu o slujbă așa cum se cuvine, la Westminster Abbey - asta pentru că duminica este închis pentru vizitare, ținându-se doar slujbe și alte cele. Punându-ne frumos la marea coadă de turiști care doreau și ei să evite plata celor 18 lire pentru vizitare în restul zilelor, am înaintat încet dar sigur spre strovechea intrare a bisericii. Ajunși la poartă, un steward cu mănuși albe ne întâmpină, întrebându-ne: Are you here for the service? La care am răspuns, cu o față foarte evlavioasă: Yes. Prima probă a fost trecută. Am pătruns în vechea biserică, superbă, loc istoric străvechi de încoronare a regilor Angliei de la începuturile sale străbune. Coloane subțire și înalte, vitralii ce străluceau glorios în lumina soarelui, aer divin și liniște deplină. Nimeni nu îndrăznea să scoată niciun sunet pe măsură ce pătrundea în pântecul gotic al catedralei. Un alt steward ne-a așezat la locurile noastre, înmânându-ne programul liturghiei. Totul era pus la punct, nu aveai cum să greșești, să scapi sau să nu te conformezi respectuos formalităților foarte stricte ale acestei puternice și antice instituții.
Așteptăm cu răsuflarea tăiată. Fac greșeala să îmi scot telefonul pentru a împărtăși locul meu curent mamei mele, dar steward-ul apare subit lângă mine informandu-mă că nu am voie cu telefonul mobil - dar liturghia încă nu începuse. Nu e voie, nu e voie. Peste 5 minute, turista din spatele meu își scoate ghidul, steward-ul apare din nou subit lângă ea, informând-o că nu are voie să fie turist aici dacă dorește să participe la the service.
Peste încă 10 minute, intră alaiul de preoți, timp în care corul cântă minunat, vocile lor răsunând copleșitor în toată incinta construită pentru o acustică perfectă.
Liturghia începe. Mă uit pe pe sus, la fiecare detaliu arhitectural, la fiecare boltă, la fiecare coloană. Nu sunt statui, nu sunt picturi. Este o biserică protestantă. Dar liturghia este copie identică a uneia catolice, preoții sunt la fel îmbrăcați.
Ora trece destul de ușor, iar la final suntem foarte mândri că am trăit și experiența aceasta, pe gratis. La ieșire preoții ne strâng călduros mână urându-ne toate cele bune.
Cum nu luasem micul dejun și deja era trecut de amiază, ne-am îndreptat spre Piccadilly Circus, iar apoi spre Soho, în căutarea uneia dintre cele mai bune pizzerii din Londra (era să zic din Roma): Pizza Pilgrims. Destul de ușor de găsit, dacă reziști tentației de a intra în orice alt restaurant din cele câteva zeci din Soho. Interiorul lasă de dorit, destul de jegos, mușama uleioasă pe masă. Local micuț dar plin, lumea venea și venea. Pizza a fost gata foarte repede, mirosea și arăta perfect!
Fooooarte bună! Nu știu când am mai mâncat așa o minunăție, cu blat moare, margini pufoase așa cum trebuie, goale în interior și bine rumenite, foarte elastică, ingrediente puține dar senzaționale. Voi păstra această pizza în inimă și în simțuri pentru mult timp, nu știu sincer cum se poate replica, mai ales acel aluat, pentru care făina este adusă chiar de la Napoli, iar mozzarella din Caserta.
După aceste festin culinar, ne-am mai plimbat prin Soho și prin Piccadilly, de unde am mai achizițioanat niște ciocolată pentru mine și pentru cadouri:
Iar apoi am intrat pe frumosul iluminat Bond Street, cel cu magazine de firmă decorate superb pentru Crăciun. Magia sărbătorilor comerciale te umplea de bucurie, chiar dacă făceai doar window shopping.
Vitrine de la Tiffany.
La finalul străzii începea Oxford Street, plină de gloate, de sute de oameni chiar, magazine mai accesibile, pline și ele de sute de oameni. Am încercat să părăsim cât mai repede zona asta gălăgioasă, dar am dat în una și mai și: Winter Wonderland din Hyde Parc.
De unde m-am ales cu o clătită umplută cu sos de mere, destul pentru o cină pe fugă.
Iar la final, iată achiziția mea de ciocolată de azi (pare puțin dar valorează cam 100 ron - mama ei de liră sterlină!):
Ziua 2: Luni
Mic dejun plictisitor, pranz și mai plictisitor, dar și lipsit total de gust, adică de la cantină, nici măcar nu merită menționat. La desert am avut noroc cu un brownie achiziționat mai devreme de la Tomtom Coffee House, lângă Victoria Station. Foarte reușit, fără gluten, crumbly destul, dar elastic și umed. Adică, brownie-ul perfect, dacă nu ar fi fost atât de dulce. Cafea de acolo e și ea foarte bună, chiar dacă un Starbucks patronează răzleț la câțiva metri distanță.
Apoi seara am mai dat o fugă până pe Oxford Street, încăutare de cadouri, dar cred că eram prea obosite deja, nu prea ne surâdea nimic, poate în afară de vitrinele jucăușe de Crăciun.
Ziua 3: Marți (sau prada la Ottolenghi)
Azi a început destul de plictisitor, dimineața am mers din nou la Le Pain Quotidiene, din lipsa de alte idei, dar am făcut greșeala să îmi iau un bread basket cu diferite spreads, cică. Eu speram să primesc tot soiuri de pateuri care mai de care, de la hummus, de măsline, de roșii uscate, pe bază de brânză, etc, dar am fost șocată să primesc un coș mare cu multe felii de pâine, două bucățele minuscule de unt și 3 borcane cu dulceață, dintre care unul era de fapt cremă de ciocolată albă. Rezultatul a fost un mic dejun chinuit (cu toate că pâinea în sine era foarte bună, dar câtă pâine goală poți mânca până ce te saturi??) în care a predominat consumatul de pâine cu unt și sare, sau de pâine goală. Dulceața e prea dulce pentru gustul meu, mi se pare sincer o prostie să pui mai mult zahăr decât fructe și să te prezinți drept dulceață!
Pe când eu mă chinuiam cu dulcețurile prea dulci, alții își savurau granola și latte-ul elegant franțuzesc.
După prânz am prins un chocolate chip cookie (pe care încă nu l-am gustat sincer, dar revin cu updates):
Seara parcă abia așteptam să scap odată și să fug undeva, oriunde. Prin urmare, am luat harta și ne-am gândit în ce zonă nu am mai umblat noi pe jos, cât de cât aproape, nu chiar la 10 mile distanță, evident. Am ales Belgravia, plină de English townhouses, una mai splendidă ca alta, decorate frumos și simplu de Crăciun, pe geamurile cărora zăream cu nostalgie, dar și invidie, camere înalte mobilate clasic, cu lămpi, fotolii comode, șeminee mari, tablouri și brazi de Crăciun împodobiți cu bun gust. Mă intreb dacă există o denumire oficială a acestei activități de turist nebun care umblă seara trăgând cu ochiul în casele oamenilor pașnici și nevinovați.
După multe asemenea case frumoase și ambasade (am văzut până și ambasada României, din greșeală, evident), am luat-o din curiozitate pe o străduță drăguț ornată cu beculețe de Crăciun (Motcomb mai exact), iar după câțiva metri mi s-a tăiat răsuflarea, am ajuns, din pură întâmplare chiar în fața vitrinei spectaculose a Ottolenghi!
Intru repede, casc ochii mari cât cepele. Asemenea priveliște am văzut doar în poze, în reviste sau pe internet, nu știam dacă visez sau e realitate. Rânduri rânduri de projiturele, salate, sticluțe, pachețele colorate erau înșirate pe vitrinele pline, iar un buchet mare de flori trona maiestuos în mijlocul lor.
Cine s-ar fi putut decide ce să cumpere, ce să încerce, ce să admire prima oară? Eram copleșită, eram în paradis! Da, acesta este paradisul meu suprem, nici nu trebuie să le gust, îmi este de ajuns să privesc micile opere de artă, să le miros, să le admir cu toate simțurile!
După multe priviri aruncate, ba disperat, ba extaziat în toate părțile, m-am decis să încerc: Christmas cake, cranberry and oat cookies, tartă de lămâie, mince pie și tartă de ghimbir și ciocolată. Planul era să ajung cât mai repede la hotel, să le fac poze, și să aștept cu nerăbdare dimineața pentru a le putea devora (unele sunt cadouri, nu sunt chiar așa de gurmandă, stați liniștiți!)
Am reluat plimbarea, am ajuns pe strada Knightsbridge, apoi pe Kensington Road. Înainte să ne pierdem din nou răsuflarea la priveliștea Royal Albert Hall-ului, am trecut pe lângă Harrods, cel cu vitrine stilate de Crăciun.
De la Royal Albert Hall ne-am întors la hotel, abia așteptând momentul să despachetez minunatul meu pachet plin cu prăjituri de poveste!
Ziua 4: Marți
Trezirea efectuată cu greu, culcarea și mai greu. Afară e cald, nicidecum vreme de iarnă sau de Crăciun. Străzi în continuare pline, oameni cu bagaje, oameni fără bagaje, oameni grăbiți, oameni cu umbrele, oameni fără umbrele. Londra e gri ziua și plină de culoare noaptea, când beculețele de Crăciun se aprind vesele. Brazii au fost montați atât de repede în case, că unii deja au ajuns la gunoi, uscați - și mai este o săptămână până la Crăciun.
Azi dimineață am încercat un mic și cochet restaurant, numit La Bottega, care părea să servească mâncare foarte simplă și bună. Granola foarte bună, crunchy, cu iaurt foarte cremos, alături de un latte înspumat.
Atmosferă relaxantă, în scurt timp localul s-a umplut de oameni de afaceri îmbrăcați în costume negre sau gri, care își mâncau liniștiți croisantul alături de o cafea cu mult lapte. La masa alăturată un domn în costum gri cu o cravată galbenă, își sorbea liniștit Earl Grey-ul, citind calm, cu un aer foarte British, chiar nobil aș îndrăzni să zic, ziarul de dimineață. Timpul părea că stă în loc, iar eu mă simțeam, poate pentru prima oară de când sunt aici, de-a casei. Poate sentimentul că eram înconjurată de localnici și nu de gloata de turiști, contribuia semnificativ la acest sentiment plăcut de apartenență (falsă, evident) la acest grandios oraș.
La prânz o salată super rapidă de la Leon: superfood salad, cu broccoli, mazăre, quinoa, avocado, castravete, feta, pătrunjel și mentă, iar un dressing cu lămâie și ulei de măsline. Foarte reușită.
Partea cea mai bună a zilei a venit după prânz, când am mâncat mult râvnitele prăjituri de la Ottolenghi. Rezumat: tarta cu lămâie a fost probabil cea mai bună prăjitură mâncată vreodată, aluat cu unt și probabil făină de porumb, iar crema de lămâie a fost extraordinar de aromată, acrișoară, delicată și fină. Un adevărat vis dumnezeiesc, extaz suprem la fiecare îmbucătură!
Iar prăjiturica a doua, cu portocale, ghimbir și un frosting de ciocolată, nu a fost mai prejos, evident. Textura moale, extrem de umedă, crumbly - delicioasă într-un cuvânt! Atât de simplă și atât de senzațională în același timp! Nu știu cum și ce să fac, dar trebuie neapărat să le reproduc!
Seara am ieșit puțin la plimbare, tot în zonă, eu dorind cu ardoare să cumpăr o carte de bucate a lui Yotam Ottolenghi, mai precis pe aceasta: Plenty More, care este, mare noroc, și vegetariană!
Am ajuns repede la magazin, m-am holbat din nou vreo 10-15 minute la toate bunătățile de acolo, iar în final am fost norocoasa stăpână a unui superb exemplar semnat de însuși Yotam Ottolenghi (toate cărțile de acolo sunt semnate, nu l-am întâlnit pe maestru în persoană! Nu sunt eu nici chiar așa de norocoasă!) Dar nu am părăsit localul fără niște treats pentru mai târziu, evident! Mai exact cu un cheesecake drăgălaș, pe care îl voi savura mâine dimineață, în pat, citind din noua mea carte preferată și cu niste bisuiți Garibaldi cu Marsala, coajă de portocală și lămâie.
Cu aceste plase simple de hârtie, dar umplute cu prețiosul lor conținut, ne-am plimbat pe străduțe, trecând pe lângă restaurante stilate pline de clienți eleganți și flămânzi, pe lângă pub-uri vechi în fața cărora, la fel de mult ca în interior, zumzăiau oamenii de afaceri la o bere (cu zecile, precum albinele în stupul lor iubit), pe lângă magazinașe cu vitrine originale, pe lângă îndrăgostiți pe bănci plouate, pe lângă doamne elegante care își plimbau puddleul, pe lângă bătrânei ce se țineau de mână, pe lângă biserici antice de piatră, pe lângă case decorate de Crăciun, pe lângă mașini de epocă parcare în fața lor, pe lângă taxiuri grăbite.
